Peste două mii de adolescenţi s-au adunat, vineri, 2 septembrie 2016, în Sala Palatului, în cadrul Întâlnirii Tinerilor Ortodocşi din toată lumea, pentru a vorbi despre Hristos şi rolul credinţei în viaţa lor.

Zic „a vorbi” pentru că a fost o conferinţă interactivă, în care, după cele două intervenţii pregătite ale protagoniştilor, s-au primit din sală câteva sute de întrebări, dintre care, fireşte, s-a putut răspunde la numai câteva zeci.

Lucrul cel mai important pe care ţin să-l spun este că tinerii aceia sunt la fel ca toţi tinerii, cu aceleaşi gusturi, preocupări şi manifestări normale la vârsta lor – doar că au în plus o dimensiune de spiritualitate. Cel mai simpatic moment pentru ceea ce încerc să spun a fost intrarea Patriarhului, care a fost întâmpinat cu urale şi chiar chiuituri, aşa cum s-ar fi întâmplat şi cu o vedetă sportivă sau muzicală!

Am stat între ei, am mers alături de ei în Procesiunea Luminilor care a urmat. Aveau smartphone-uri, erau veseli şi puşi pe glume, vorbeau despre ce vorbesc toţi adolescenţii lumii. A fost exact aceeaşi constatare pe care am făcut-o în 2014 la Bobota, la comemorarea lui Corneliu Coposu, cu copiii îmbrăcaţi în costume populare care ne prezentaseră, sobri şi competenţi, exponatele din muzeul local. Şi în destule alte împrejurări. „Tineretul din ziua de azi” NU este superficial – unii dintre ei sunt doar forţaţi să se comporte superficial, din neglijenţa, lipsa de timp, dezinteresul sau pur şi simplu prostia adulţilor; în acelaşi timp, cei care ştiu cine a fost Seniorul sau îl mărturisesc pe Hristos (atrăgându-şi miştocăreala altora, după cum s-au plâns mulţi la Sala Palatului) NU sunt nici tocilari, nici habotnici, nici nefiresc de serioşi. Se dau cu rolele, se joacă pe calculator, ascultă toate felurile de muzică, se-mbracă atât cât pot de cool. Dar Îl cunosc pe Hristos, şi Hristos îi cunoaşte. Sunt prieteni.

Comunicarea cu ei, despre cele mai delicate şi sofisticate probleme de conştiinţă şi de viaţă, se poate face şi trebuie să fie făcută într-un limbaj natural, firesc, cu argumente şi exemplificări pe care ei nu doar că le înţeleg, dar le integrează cu uşurinţă în ceea ce simt şi ceea ce gândesc – inclusiv, nota bene, atunci când nu sunt de acord cu ele. Adolescenţii pe care i-am cunoscut – nu doar în întâlnirea de la Sala Palatului – sunt de aşa factură încât, vă rog să nu vă supăraţi, nu se pune problema să cobori, ci să urci la nivelul lor de înţelegere!

Este ceea ce au făcut la modul superlativ cei doi vorbitori. Sorin Mihalache a fost o mare surpriză, pentru că nu-l cunoşteam, iar Liana Stanciu… tot pentru că n-o cunoşteam, deşi e o vedetă mass media şi suntem de ceva vreme colegi în TVR. Dar n-o cunoşteam aşa.

Sorin Mihalache e absolvent şi profesor de Matematică, absolvent de Teologie, părinte diacon, fost rocker, fost practicant de yoga… De altfel, s-a discutat foarte mult despre rock în seara aceea, cu tot cu nume, cu Patriarhul şi restul conducerii BOR în sală!

Aş vrea să fiu un atât de bun scriitor ori jurnalist încât să pot reda felul în care a vorbit Sorin Mihalache! Simplu şi profund în acelaşi timp. Mi-am notat în grabă câteva idei pe care ţin să vi le împărtăşesc:

– filozofia, morala şi legislaţia mă pot face să-mi respect semenii, dar numai credinţa mă poate face să-i şi iubesc;

– Mircea Eliade a demonstrat superioritatea creştinismului faţă de toate celelalte religii pe baza faptului că numai în creştinism, prin pocăinţă, confesiune şi iertarea păcatelor, un om se poate curăţa sufleteşte în foarte scurt timp; „În termeni duri, Iisus e cel mai eficient!”

– Sfânta Scriptură nu este o carte de ştiinţă, iar convertirea la credinţă nu se face prin răspunsul la un set de întrebări;

– nu există nicio contradicţie între ştiinţă şi religie;

– sunt lucruri care pot fi explicate şi altele care pot fi doar trăite; nu numai în religie, ci şi în artă, de pildă: după ce a interpretat la o soirée Sonata lunii, Beethoven a fost întrebat de o cucoană care e mesajul; la care marele compozitor i-a spus: „Haideţi să vă explic!”, a luat-o de mână, a aşezat-o lângă el şi… a mai cântat o dată sonata!;

– nu tot ceea ce te face să te simţi bine îţi şi face bine; alcoolul, de pildă…

– nu e bine să fim pozitivi tot timpul, e nevoie şi de mânie, şi de supărare – doar că nu îndreptate împotriva altora, ci a ta!

– ce să faci când te atacă cineva, când îţi ia în derâdere credinţa, când vorbeşte urât despre cele sfinte, special ca să te provoace? Sigur, e tentant să-i răspunzi la fel. Şi te-ai putea gândi că şi Iisus i-a alungat cu biciul pe vânzătorii din Templu. Numai că, după aceea, „s-a răstignit puţin pentru ei”. Noi în ce fel şi în ce măsură suntem dispuşi să ne răstignim pentru adevărul în care credem?

Discursul lui Mihalache a fost deseori întrerupt de aplauze. Tinerii aceia erau de-a dreptul fericiţi că au în faţă un om care ştie şi ce, şi cum să le spună.

Lucruri valabile şi pentru Liana Stanciu. La sfârşitul acelei seri, am plecat cu credinţa că acei 25 de ani de radio şi 17 de televiziune pe care i-a adunat Liana au avut drept scop secret locul în care a ajuns acum! Acum, aici şi aşa se află la nivelul ei suprem de realizare publică, aceasta a fost de la bun început misiunea ei personală, iar cantonarea îndelungată în jurnalismul de show-biz şi cultural au fost doar o punte pe care trebuia s-o treacă. O punte extrem de utilă, de altfel, pentru că vedetele din aceste domenii coagulează o parte foarte mare a interesului public, deci a şti să vorbeşti cu ele, a le cunoaşte modul de a gândi şi de a cuceri spectatorii este un excelent antrenament pentru, iată, împrejurarea de a vorbi câtorva mii de tineri despre chestiuni pe care covârşitoarea majoritate a presei şi a vocilor publice le ocoleşte cu grijă… Liana a fost strălucitoare, vie, cuceritoare, convingătoare, auto-ironică, plină de umor, auto-amendându-se când era cazul, interogativă, neuitând niciodată să spună „după părerea mea”, apelând deseori la Sorin Mihalache atunci când se simţea nesigură pe ceea ce spune sau ar trebui să spună.

La rândul lor, întrebările din sală nu au fost deloc conformiste, previzibile sau „telefonate”. S-a întrebat de pildă, insistent, „În ce măsură poţi avea încredere în duhovnicul tău?”!

Vă amintesc că toate cele pe care am încercat să le relatez aici s-au petrecut, vreme de două ore, cu înalţii ierarhi ai BOR în sală, aplaudând şi ei, ca toţi ceilalţi, la scenă deschisă.

Nu-mi rămâne decât regretul că nu s-au aflat acolo măcar o parte dintre cei care socotesc că Biserica e încremenită în proiect, ruptă de generaţia tânără şi refractară la tot ce e nou.