Textul de mai jos vine din partea unei doamne psiholog ca răspuns la efortul comun (al psihologului și al preotului) de a crea în cadrul grupului „coneXiuni” o punte de dialog prin care Biserica să comunice cu adolescentul, elevul, tânărul care cauta un răspuns la diferitele întrebări sau situații existențiale.
„Printr-o întâmplare binevenită am aflat că la nivelul Episcopiei Devei şi Hunedoarei s-a constituit o echipă de tineri preoţi şi psihologi care-şi propun o activitate comună cu scopul frumos de a implementa gândirea creştină în mentalitatea tinerei generaţii. Mi se pare a fi un eveniment minunat care trebuie salutat ca atare.
Am avut ocazia, cu câţiva ani în urmă, să particip la un simpozion de psihoterapie ortodoxă, organizat de Facultatatea de Psihologie a Universităţii de Vest din Timişoara, în colaborare cu Asociaţia Psihologilor Ortodocşi din România. Pentru mine, psiholog examinator, care mi-am început activitatea, în plină societate profund atee, când nu se putea vorbi de o concepţie creştină despre lume, viaţă şi om, a fost ca o poartă spre o altă lume, către una cu adevărat schimbată. Şi asta cu atât mai mult cu cât la lucrările acestei consfătuiri au participat personalităţi remarcabile precum mitropolitul Hieroteos Vlahos, cel care a scris primul tratat de Psihoterapie Ortodoxă, dar şi medici cu o gândire profund ortodoxă şi practici corespunzătoare, precum şi psiohologi de la catedrele marilor universităţi din ţară.
Fiind un simpozion organizat de o facultate de psihologie, firesc, m-am interesat dacă se acordă credite, necesare psiohologilor afiliaţi Colegiului Psihologilor din România. Mi s-a spus că acesta din urmă nu recunoaşte această metodă de psihoterapie. Nevrând să comentez mai amplu acest subiect, spun doar că psihoterapia ortodoxă este recunoscută în ţări în care populaţia nu este majoritar creştin ortodoxă ca în România. Nu-mi rămânea decât să caut bibliografie de autori consacraţi în domeniu, precum Hieroteos Vlahos, Jean Claude Larchet, Dmitri Avdeev şi mulţi alţii din ţări ortodoxe şi nu numai. Şi dacă tot nu este recunoscută de autorităţile laice în domeniu, cei care suntem interesaţi de ea avem şansa unică de a fi acreditaţi de Însuşi Dumnezeu. E bine că acum această bibliografie există şi este uşor procurabilă.
Dacă noi, creştinii ortodocşi, beneficiem de o spiritualitate care în sine este psihoterapeutică, este absolut necesar ca societatea să afle ce înseamnă cu adevărat ortodoxia. Este însă foarte greu să transmiţi aceste adevăruri unei societăţi profund secularizate, într-o postmodernitate în care se postulează relativitatea tuturor valorilor şi în care apar din ce în ce mai multe boli cu rădăcini profunde într-o spiritualitate rătăcită şi viciată.
Cu câteva decenii în urmă era aproape imposibil să-ţi declari concepţia creştină despre lume fără a fi ridiculizat. Şi spunând aceasta mă refer la colegii de breaslă, psihologi examinatori, dar şi la profesorii de filosofie sau psihologie, pentru care păreai complet absurd. Personal m-am confruntat cu un astfel de calificativ, cu doar o lună înaintea evenimentelor din decembrie 1989, din partea unui profesor de filosofie, care, dacă nu de la facultate, dar nici din propriile lecturi nu aflase încă despre o evidenţă în teoria cunoaşterii, pronunţată de epistemologi oneşti, cu perivire la cele două căi de cunoaştere, respectiv cea raţională şi cea revelată. Această ignoranţă nu l-a împiedicat pe respectivul, şi pe mulţi alţii, să se întoarcă, după câteva luni, la 180 de grade, dar, bineînţeles, nu în profunzimea propriului suflet. Aceştia, rătăciţi spiritual, s-au afiliat cu mare repeziciune unor curente spirituale venite de pretutindeni, sau, ei înşişi au iniţiat curente neopăgâne declarându-se lideri, guru, sau chiar preoţi ai unor religii ancestrale. De astfel de fenomene nu suntem feriţi în judeţul Hunedoara, leagăn al civilizaţiei dacice, care le-a oferit acestor rătăciţi multiple posibilităţi. Cu atât mai mult, deci, este necesară în judeţul nostru o asemenea echipă de tineri psihologi şi preoţi care să orienteze tinerii către o spiritualitate sănătoasă, specifică fiinţei umane, căci ortodoxia, aşa precum spun mulţi autori de referinţă, este de fapt normalitatea omului.
Nu este uşor, nici chiar în acest moment istoric, într-o lume aparent liberă, ca intelectual, să-ţi declari concepţia creştin ortodoxă despre lume, viaţă şi om. Şi mai ales să o faci cu convingere profundă (acel strat adânc al psihicului uman căruia Sfinţii Părinţi îi spun „inimă”), atât de necesară când te afli în faţa tinerilor, care sunt, în virtutea vârstei, şi provocatori, dar şi neiertători. Preoţii au două avantaje majore: haina preoţească care impune respect, precum şi avantajul că sub epitrahil omul vine din liberă voinţă, dată de Dumnezeu, deci, adus de Dumnezeu.
Nu sunt foarte mulţi ani, dar suficient de mulţi ca tinerii preoţi şi tinerii psihologi să nu fi trăit şi cunoscut acele vremuri, când dialogul preconizat acum, între preoţi şi psihologi, să nu se fi putut purta decât sub epitrahil, numai de la persoană la persoană şi în incinta unui spaţiu sacru, sub protecţia lui Dumnezeu, căci libertatea de conştiinţă era garantată chiar şi în constituţia comunistă. In societate însă, existau pericole de tot felul şi o teamă justificată. Mulţumim lui Dumnezeu că acele vremuri au trecut, şi acum ne putem exprima liber, fără teamă.
Ca să o facem însă, avem nevoie noi înşine de convingeri profunde, de pregătire temeinică şi de un curaj duhovnicesc autentic. Pentru că în faţa tinerilor, în probleme de suflet sau concepţii despre viaţă, nu poţi veni doar cu informaţie, ci trebuie să fi parcurs tu însuţi drumul de la aceasta la convingere, ca să atingi inima tânărului, adică profunzimea minţii, nu doar stratul superficial al acesteia. Amintesc cu bucurie o carte tradusă la noi cu mai mult de două decenii în urmă, a unui autor francez, Andree Frossard, Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, carte care a făcut carieră şi care a generat numeroase dezbateri publice într-o Franţă a cărei intelectualitate era de stânga, deci atee, căreia i-au urmat şi alte cărţi mărturisitoare de Dumnezeu, spre exemplu Întrebări despre Dumnezeu, tradusă şi la noi şi apărută în două ediţii la Humanitas. În aceasta din urmă autorul nu se teme să se confrunte cu tinerii, să răspundă la cele mai incitante întrebări despre suflet sau viaţă în general.
Şi tot cu bucurie, m-aş întoarce în timp, la Sfinţii Părinţi care s-au constituit ei înşişi în adevărate laboratoare de cercetare şi ne-au lăsat tratate de autentică psihoterapie. L-aş menţiona aici pe Evagrie Ponticul, cel care şi-a început „cariera” în preajma marilor Sfinţi Trei Ierarhi, hirotonit de către doi dintre aceştia, ca citeţ şi diacon, stându-i alături la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic de la Constantinopol din anul 381 lui Grigore de Nazianz, cel care i-a dezvăluit „cea mai înaltă filosofie”. Despre Evagrie autori contemporani spun că poate fi considerat, pe drept cuvânt, psihologul pustiei Egiptului.
Dacă psihologia contemporană a ajuns la profunzimi care au generat multe tehnici psihoterapeutice, nu putem trece cu vederea că titani ai veacului douăzeci în domeniu, i-au studiat pe Sfinţii Părinţi, şi l-aş aminti doar pe Jung, pe care mulţi se grăbesc să-l judece superficial, care în cartea sa Tipuri psihologice, pentru a le ilustra pe acestea, pune în faţă doi gânditori creştini de mare anvergură, respectiv Origen şi Tertulian, a căror personalităţi le descrie.
Personal, studiind autori patristici din primele veacuri, am avut mari satisfacţii profesionale.
Nu sunt de neglijat nici marile descoperiri ale ştiinţei secolului douăzeci, care, ele însele aduc argumente în favoarea unei concepţii creştine despre lume şi viaţă, bineînţeles, nerecunoscute ca atare de către comunitatea ştiinţifică. Dar, din fericire, nu conduc către o concepţie materialist dialectică, deşi sunt autori contemporani care ar vrea să forţeze astfel de concluzii. Acum, în secolul XXI, cu greu s-ar mai putea. Pentru aprofundarea acestor probleme a fost foarte binevenită lucrarea masivă Apologetica Ortodoxă, apărută în ultimii trei ani în două volume, având ca autori cadre universitare de la facultăţile de teologie din ţară, sub coordonarea lui Adrian Lemeni care funcţionează la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii Bucureşti.
Aşa după cum spunea părintele Dumitru Stăniloaie, marele teolog contemporan, există trepte în credinţă, trepte în viaţa duhovnicească, şi, după cum ştim cu toţii, trepte în cunoaştere. Dar, fără îndoială, există şi trepte în făptuire, iar constituirea acestei echipe de preoţi şi psihologi este una dintre ele. Ne bucurăm şi-i mulţumim lui Dumnezeu că a binevoit să inspire pe cei care au iniţiat acest proiect.”
Psiholog.pr.
Alina Lucia Musulbaş
