„Noi, tinerii, simbolizăm partea lumii frumoase prin care se mai speră zi de zi. Suntem valuri vii de vieţi fragede care mişună pe pământ împărţind de jur împrejur stropi imenşi de întrebări. Să fii tânăr înseamnă să porţi în gând pretutindeni un “vreau” neînţeles pentru feericul propriei lumi şi pentru întipărirea lui în peretele realităţii. Să fii tânăr înseamnă să dai formă unor zâmbete cu creionul fiorilor inimii tale. Dar printre rândurile tinereţii reuşesc să se strecoare cuvinte care marchează limitele tablei de joc a adolescenţei: să fii tu unul colorat!
De multe ori, cei născuţi mai ales în “secolul vitezei” îşi decolorează în mod inconştient sufletul, fiind mânaţi, parcă, de o plăcere nebună de a se lăsa aruncaţi în vârtejul iluziilor născute dintr-un întuneric al dependenţei. Suntem prinşi într-un somn otrăvitor, iar drumul până la trezire e lung şi anevoios.
În zilele noastre, consider că e o faptă absolut puerilă să poţi spune că X e dependent de droguri. Dependenţei, oarba omenire i-a ataşat adevărate tentacule. Ele se mişcă vii în fiecare strâmtoare a vieţii noastre fără ca noi să ne dăm seama de faptul că suntem total absorbiţi de ele. Oare de ce cuvântul “drog” ne trimite cu gândul exclusiv la etnobotanice, când tot ceea ce noi clasăm în sfera normalului, astăzi, constituie de fapt cea mai mare dependenţă? Suntem dependenţi de somnul în care vieţuim şi teribil e faptul că noi chiar iubim asta. De ce nu acceptăm faptul că suntem cel mai mult absorbiţi de virtual şi de plăcerea imensă oferită de nefiinţa cu o frumuseţe înspăimântător de ademenitoare pe care o întâlnim acolo? Suntem ruşinos de îndrăgostiţi de existenţa unei nefiinţe din spatele ecranului a cărei prezenţă ne îmbată de plăcere. Ne prefacem plăcerile în oxigen şi le inhalăm până la epuizare. Dar nu rezistăm în normal fără ele, căci devenim robi ai iluziei. Rasa jalnică umană depinde de crearea obiectelor pentru a se închina lor mai apoi şi a-şi consacra viaţa pe exersarea bătăii din degete pe suprafaţa ecranului ce parcă aruncă blesteme atunci când luminează.
Ne legăm inimile de cele mai neomeneşti lucruri şi le facem să ne doară. Drogul cu atâtea mii de forme ne aruncă pur şi simplu afară dintre oameni şi e groaznic faptul că noi nu înţelegem. După ce ucidem inima, locul acela rămâne sterp şi nu mai simte decât un rece ameţitor şi minţitor pe care îl pipăie, îl ţine în mâini, în urechi, pe buze, în faţa ochilor, pentru care îşi omoară culoarea din suflet. Există cu adevărat o dependenţă mondială datorită căreia, în scurt timp, vom fi “vrednici” să ne pierdem onoarea de a ne numi oameni.
Încă vibrăm plini de culoare şi de viaţa care îşi cere dreptul de a fi trăită, dar omorâm tot ce e viu şi frumos în noi ca şi cum am fi deranjaţi de noi înşine. Dar hai să colorăm cu tot ce avem frumos în noi, să devenim dependenţi de culoare! Un drog nu reprezintă plăcere, ci mai degrabă o modalitate prin care reuşim cu excelenţă să ne acoperim sufletul cu o pânză murdărită de ireal şi de nonculoare pe care încercăm zadarnic să ne desenăm o lume ideală, printre petele care ne condamnă la inexistenţă.
Dar ar putea dependenţa să prindă un contur pozitiv? Însăşi tinereţea, la bază, e stăpânită de dependenţa de a creşte şi a se forma într-un mediu frumos. Ea are glas şi strigă după noi cu putere, însă tot noi reuşim să i-l stingem.
Hai să ne colorăm împreună şi să formăm un tablou de tinereţe lipsită de plăcerea dependenţei de iluzia avuţiei. O tinereţe frumoasă e singura dependenţă pentru care omul trebuie să lupte să o respire. Ştiu că eşti şi tu îmbătat de tinereţe, aşa că scrie despre tine. Pune-ţi cuvintele pe o foaie şi trimite-i-le drogului tău, oricare ar fi acela. Anunţă-l că eşti invitat la existenţă ca să iei parte la formarea tabloului tinereţii de toate vârstele care e dependentă doar de ea însăşi, iar în post-scriptum, anunţă-l că e veşnică.”
Anita Radics,
eleva în clasa a XI-a
