Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu prilejul pelerinajului din ajunul sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim, București, sâmbătă, 31 martie 2018:
Preasfințiile Voastre,
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Preacuvioase Maici,
Iubiți pelerini,
Pelerinajul a reprezentat, de-a lungul secolelor, o formă de mărturisire a credinței împărtășite în comun de cei care participau la acesta, călători către Împărăția cerurilor, uniți în rugăciune, bucurie duhovnicească și fapte bune, pentru a primi binecuvântarea lui Dumnezeu. Pelerinii sunt cei care evidențiază atât caracterul efemer al vieții omului pe acest pământ – prin faptul că sunt permanent în călătorie către ceva ce nu aparține lumii acesteia trecătoare –, cât și speranța de a trăi veșnic în comuniune cu Dumnezeu Cel netrecător, potrivit făgăduinței Domnului Iisus Hristos: „Eu sunt învierea și viața; Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25) și „Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții” (Apocalipsa 2, 10).
Pelerinajul a constituit, prin urmare, o mărturisire a Învierii lui Hristos, a căutării neîncetate a Împărăției Cerurilor, a trăirii vieții pe pământ în credință, rugăciune și fapte ale iubirii milostive pentru a primi viața cerească a Împărăției Sfintei Treimi. Prin urmare, pelerinajul de Florii reprezintă, simbolic, o mărturisire a credinței noastre în Învierea lui Hristos, prefigurată în Sfânta Scriptură în special prin minunea săvârșită de El Însuși cu o săptămână înainte de Răstignirea Sa, atunci când l-a înviat pe Lazăr din Betania, fratele surorilor Marta și Maria (cf. Ioan 11, 43-44).
Credința în Înviere constituie, de asemenea, temelia unității naționale de-a lungul generațiilor, adică din neam în neam. În anul 2018 aniversăm Centenarul Marii Uniri, adică un secol de la constituirea României Mari. În mod firesc, acest an a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul omagial al unității de credință și de neam și Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918.
În urmă cu un secol s-a înfăptuit, cu prețul unor mari sacrificii, România Mare, prin unirea cu Regatul României a Basarabiei, hotărâtă de Sfatul Țării la 27 martie/9 aprilie 1918, a Bucovinei, decisă de Congresul General al Bucovinei la 15/28 noiembrie 1918, și a Transilvaniei, hotărâtă de Marea Adunare Națională din 18 noiembrie/1 decembrie, convocată la Alba Iulia, pe Câmpul lui Horea, unde, la 28 februarie 1785, au fost executați Horea și Cloșca, cunoscuți luptători pentru drepturile sociale și naționale ale românilor ardeleni în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Statul constituit în anul 1918, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și a Transilvaniei cu Regatul României, a primit recunoaștere internațională prin tratatele care au constituit sistemul de la Versailles (1919-1920). Deși nedreptățile istoriei au făcut ca unele dintre teritoriile românești unite în 1918 să fie mai târziu desprinse din trupul țării, totuși frații nu pot fi separați de granițe și garduri de sârmă ghimpată, iar sentimentele de dragoste și frățietate nu pot fi înăbușite. Deplângem încercările străinilor de ștergere a conștiinței naționale a românilor rămași în afara hotarelor României și cinstim cu evlavie memoria și jertfa românilor care au fost deportați, uneori în masă și „pentru vecie” (cum se spunea într-un document sovietic din 6 aprilie 1949), în Siberia și în alte regiuni îndepărtate ale Uniunii Sovietice numai pentru vina de a fi fost români.
Comemorăm în acest an pe făuritorii Marii Uniri din 1918, îndeosebi pe basarabenii Ion Inculeț, Pantelimon Erhan, Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan și Ioan Pelivan, pe bucovinenii Iancu Flondor, Sextil Pușcariu, Dionisie Bejan și Doru Popovici, pe transilvănenii Vasile Goldiș, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Iuliu Maniu, Octavian Goga, Ion Flueraș și Vasile Lucaciu, pentru a menționa numai câțiva dintre mai distinșii înfăptuitori ai Marii Uniri. Totodată, evidențiem contribuția unor ierarhi români, în frunte cu episcopul Miron Cristea al Caransebeșului, viitorul Patriarh al României, și a multor clerici ortodocși la făurirea Marii Uniri din 1918.
Biserica Ortodoxă, care a însoțit și a slujit poporul român de la nașterea sa în istorie, a cultivat permanent în sufletele credincioșilor români conștiința că au aceeași obârșie, ca neam, aceeași limbă romanică (neolatină) și aceeași credință creștină. Mai precis, adevărul originii daco-romane și al latinității limbii sau adevărul „romanității românilor” a fost conștientizat în Biserică și transmis de ierarhi, preoți și diaconi prin predică, dar și prin tipărirea cărților bisericești, răspândite apoi în toate provinciile locuite de români, întrucât ele au fost adresate întregii „seminții românești”.
Suntem singurul popor neolatin care-și afirmă originea romană prin chiar numele său, de popor român, însă ceea ce se cunoaște mai puțin este că numele de „români” apare prima dată într-o scriere bisericească, mai precis în prefața Palieide la Orăștie (1582)[2], o traducere parțială în limba română a Vechiului Testament.
Clerul ortodox a cultivat conștiința că românii, deși trăiau separați în mai multe state, totuși ei vorbeau aceeași limbă și aveau aceeași origine și aceeași credință, deci aparțineau aceluiași neam. Este adevărul pe care-l confirma și mărturisea Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei (1632-1653), în Predoslovia Răspunsului împotriva catehismului calvinesc (1645), „iubiților săi fii” din Ardeal, pe care îi considera: „credincioși pravoslavnici și adevărați fii svintei ai noastre beseareci apostolești, iubiți creștini și cu noi de un niam români, pretutinderea tuturor ce sa află în părțile Ardialului ce sunteți cu noi într-o credință”[3].
Așadar, Biserica Ortodoxă Română a iubit și slujit întotdeauna poporul român, a binecuvântat aspirațiile lui de libertate și unitate și a participat la momentele semnificative ale istoriei naționale, precum Unirea Principatelor din 1859, obținerea Independenței de stat a României (1877-1878) și Marea Unire din 1918. În acest sens, Centenarul Marii Uniri este în același timp o sărbătoare a unității de neam și de credință întărită prin jertfă și biruință. Pentru a sublinia acest adevăr, în data de 25 noiembrie 2018, înainte cu câteva zile de sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, va fi sfințită Catedrala Națională, acest edificiu nou fiind, în același timp, o necesitate liturgică practică şi un monument al cinstirii eroilor români din toate timpurile și un simbol al spiritualității creștine românești.
Iubiți pelerini,
Pelerinajul de Florii la care am participat astăzi este o mărturisire a credinței noastre în Domnul Iisus Hristos și în adevărul Învierii Sale, precum și un semn al nădejdii noastre în învierea de obște, prevestită de învierea lui Lazăr, după cum se spune în troparul sărbătorii. Totodată, pelerinajul acesta este și o manifestare a iubirii creștine frățești, o comuniune în procesiune a parohiilor și mănăstirilor, a diferitelor instituții ale Bisericii noastre, o sărbătoare a speranței ca anticipație a bucuriei Sfintelor Paști.
Ne rugăm Preasfintei Treimi să dăruiască tuturor celor care au participat la acest pelerinaj binecuvântarea Sa, mult har și spor duhovnicesc în întâmpinarea Tainei iubirii smerite a Crucii lui Hristos, dar și pregătire pentru a primi pacea, lumina și bucuria care izvorăsc din Învierea Domnului. Totodată, ne rugăm lui Dumnezeu să dăruiască poporului român bucuria comuniunii frățești în păstrarea dreptei credințe, a unității și a demnității sale naționale. Amin!
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
*[1][1]Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu prilejul pelerinajului din ajunul sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim, București, sâmbătă, 31 martie 2018.
[2] Ioan Bianu, Nerva Hodoș, Bibliografia românească veche: 1508-1830, tom. I. 1508-1716, Bucuresci, Stabilimentul grafic J.V. Socec, 1903, p. 95.
[3] Ioan Bianu, Dan Simonescu, Bibliografia românească veche: 1508-1830, tom. IV. Adăogiri şi îndreptări, Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Co, Societate Anonimă Română, 1944, p. 191.
Foto arhivă Basilica.ro