Discrepanța dintre generații apare ca un șablon în mentalul colectiv, etichetând o prăpastie, un vid între două mentalități conflictuale, aparținând celor două categorii de vârstă. Nu vorbim aici despre educație, despre tineri sau adulți ce iau drumul delincvenței, ci despre oameni obișnuiți ce-și au propriile vise.
Dacă s-ar opri în adolescență, când este culminantă, ar fi poate de înțeles. Dar foarte mulți părinți nu reușesc să se adapteze ideii că tânărul adult a crescut, că viața lui nu mai este liniară, că are propriile lui aspirații, propria viziune despre viață, familie, iubire.
Adevăruri absolute nu există, sunt doar probleme percepute diferit, din puncte de vedere diferite. Fiecare dintre noi suntem entități irepetabile, iar copiii niciodată nu vor putea deveni copii perfecte ale unui prototip real sau proiectat în mintea părinților. Chiar dacă pot să le stimeze viața, cariera, talentele, experiența, copiii niciodată nu vor putea fi ca ei, fie că își doresc sau nu asta. Din tumultul de sentimente de dragoste ce debordează într-o formă egoistă, părinții uită însă că și copiii- adulți au dreptul la propriul lor eșec, în propriile lor coordonate ce îi definesc. Temerile părinților nu coincid cu temerile copiilor. Sfaturile își au locul în ceea ce definește un părinte, însă reproșurile de neascultare nu intră în caracterizarea unui părinte bun, din punctul de vedere al copilului.
Viața de azi e mult mai dinamică, alegerile nu țin de proximitate. „Telecomenzile” uneori nu pot bate atât de departe. E păcat ca în împlinirea visului unui copil să se strecoare și o parte negativă, eșecul respectiv, neîmplinirea „proiectului părintesc”. Cred că ar fi mult mai nimerit ca visul copilului să fie primordial, așa cum au avut și părinții șansa lor, iar dacă nu au avut, cu atât mai mult. Știu foarte bine despre ce e vorba. Durerea nu trebuie să fie transmisă ca o avuție generațiilor viitoare, ea trebuie să ne facă mai buni, mai umani, mai deschiși la nou.
Copilul nu trebuie să reprezinte doar șansa părintelui de a-și atinge propriile aspirații. Percepția fiecăruia, din propriul rol, atât de bine sedimentat în propria personalitate, devine un factor perturbator, separator chiar, în această legătura ancestrală părinte / copil-adult, și invers. Este paradoxal cum din atâta iubire se poate naște atâta durere. Acest conflict copil-adult / părinte își are rezolvarea doar ca parte integrantă a unui proces educațional ce își are izvorul în copilărie: acea educație în amble sensuri (părinte către copil și copil către părinte). Nimeni nu se naște părinte, el trebuie să se formeze, să învețe și nu în ultimul rând ,,să își aducă aminte‘‘.
Profesor consilier școlar,
Zdrîncu Adela Cristina