Duminica a III-a după Rusalii – Despre grijile vieții

Duminică, 10 iulie 2016, a III-a după Rusalii, Biserica noastră dreptmăritoare a rânduit ca la Sfânta Liturghie să se citească pericopa evanghelică de la Matei, capitolul 6, versetele 22-33, pericopă care reprezintă o stăruitoare chemare venită chiar din partea Mântuitorului, ca mai înainte de a ne îngriji pentru cele trupești, să fim cu luare aminte la ceea ce-i este cel mai de folos sufletului: mântuirea și dobândirea Împărăției lui Dumnezeu.

Redăm în cele ce urmează un fragment sugestiv din Omiliile la Matei ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în care acesta ne tâlcuiește pericopa evanghelică citită în a treia Duminică după Rusalii:

Sfântul Ioan Gură de Aur:

Să nu ne chinuim în zadar cu grijile lumești!

(…) Dar, cu toate că cele spuse de Domnul sunt atât de multe şi atât de puternice, totuşi noi ne îngrijim de cele de pe pământ, iar de cele din ceruri deloc. Am răsturnat rânduiala. Luptăm pe două căi împotriva poruncilor lui Hristos. Şi iată cum! Hristos ne spune:„Nu căutaţi deloc cele de aici!”, dar noi pe acestea le căutăm neîncetat. Hristos ne spune: „Căutaţi pe cele cereşti!”, dar noi nu le căutăm nici o clipă, ci pe cât de mare ne e grija pentru cele lumeşti, tot pe atât de mare ne e nepăsarea pentru cele duhovniceşti, dar, mai bine spus, chiar cu mult mai mare. Lucrul acesta, însă, nu poate merge la nesfârşit şi nici nu poate rămâne pentru totdeauna aşa. Dispreţuim poruncile lui Hristos zece zile, douăzeci de zile, o sută de zile, dar odată şi odată tot trebuie să plecăm de pe lumea aceasta şi să cădem în mâinile Judecătorului!

(….) Nu este nici un păcat care să nu fie biruit de puterea pocăinţei, dar, mai bine spus, de harul lui Hristos. Să ne schimbăm numai şi Îl avem pe Hristos alături de noi! De vrei să fii bun, nimeni nu te împiedica! Dar, mai bine spus, este cine să te împiedice: diavolul! Nu poate, însă, dacă ai ales calea faptelor bune şi atragi prin ele ajutorul lui Dumnezeu. Dar dacă nu vrei, ci sari, cum va fi Dumnezeu alături de tine? Dumnezeu vrea să te mîntuie, nu cu sila, nici cu forţa, ci cu buna ta voie.Dacă ai avea un slujitor care te-ar urî, ţi-ar întoarce spatele şi necontenit ar sări şi ar fugi, n-ai dori să-l mai ţii, oricîtă nevoie ai avea de serviciile lui. Cu mult mai mult Dumnezeu – Care face totul, nu pentru propria Lui trebuinţă, ci pentru mîntuirea ta – nu va vrea să te ţină cu sila lîngă El; şi dimpotrivă, dacă vrei să te apropii de Dumnezeu, Dumnezeu nu te părăseşte, orice-ar face diavolul.

Deci noi sîntem pricina pieirii noastre; că nici nu ne apropiem de Dumnezeu, nici nu ne întîlnim cu Dumnezeu, nici nu-L rugăm cum trebuie; ci, chiar cînd ne apropiem de Dumnezeu, n-o facem ca nişte oameni care avem nevoie de ajutorul Lui, nici cu credinţa trebuitoare, nici ca nişte oameni care îi cerem, ci facem totul căscînd şi dormind. Şi totuşi Dumnezeu vrea să fie rugat de noi; ba încă îţi mai şi mulţumeşte cînd Il rogi. El e singurul datornic care-ţi mulţumeşte cînd îi ceri şi-ţi dă ceea ce nu l-ai împrumutat. Dacă te vede cerînd cu stăruinţă, îţi dă şi ce n-a luat de la tine; dar dacă te vede trîndav, amînă şi El, nu pentru că nu vrea să dea, ci pentru că-I place să fie rugat de noi. De aceea ţi-a spus şi pilda cu prietenul acela care s-a dus noaptea şi a cerut pîine şi pilda cu judecătorul acela care de Dumnezeu “nu se temea şi de oameni nu se ruşina”. Şi nu S-a mărginit numai la pilde, ci ţi-a arătat asta şi cu fapta, cînd a slobozit pe femeia cananeancă, după ce-i dăduse mare dar. Prin femeia cananeancă a arătat că Dumnezeu dă celor ce cer stăruitor chiar cele ce nu li se cuvin. Că a spus Domnul: „Nu este bine să iei pîinea fiilor si s-o arunci cainilor”; totuşi Domnul i-a dat, pentru că a cerut cu tărie. Iar iudeilor le-a arătat că acelora trîndavi nu le dă nici pe cele ale lor; că iudeii n-au primit nimic, ci au pierdut şi pe cele ale lor. Iudeii, pentru că n-au cerut, nici pe ale lor nu le-au primit; femeia cananeancă, însă, pentru că a cerut cu tărie, a putut să capete cele străine. Şi cîinele a primit cele cuvenite fiilor. Atat de bun lucru este stăruinţa! Cine ai fi, dacă stărui, vei trece înaintea fiului trîndav! Pe cele pe care nu le poate săvîrşi prietenia, pe acelea le duce la bun sfîrşit stăruinţa. Să nu spui: „Dumnezeu mi-i duşman, nu mă ascultă!”îţi răspunde îndată dacă-L rogi des! Dacă nu pentru prietenie, pentru stăruinţă! Nici duşmănia, nici timpul nepotrivit şi nici altceva nu-ţi sînt piedică! Să nu spui: „Sînt nevrednic! Nu mă rog!”Şi cananeancă era nevrednică! Să nu spui: „Am multe păcate! Nu pot să-L rog că e mîniat pe mine!” Dumnezeu nu se uită la nevrednicia ta, ci la sufletul tău. Dacă văduva a înduplecat pe judecătorul care de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu se ruşina, cu mult mai mult rugăciunea ta continuă va îndupleca pe bunul Dumnezeu. Să te apropii de El chiar dacă nu-I eşti prieten, iar dacă-I ceri cele ce n-ai dreptul, chiar dacă ai risipit toată averea părintească şi de multă vreme nu te-ai mai arătat în faţa Lui, chiar dacă eşti fără de cinste, chiar dacă eşti în urma tuturor, chiar dacă e mîniat şi supărat pe tine! Arată-I că vrei să I te rogi şi să te reîntorci la El; vei primi totul şi vei stinge îndată şi mînia şi osînda.

– Dar iată mă rog şi n-am nici un cîştig!

– Da, pentru că nu te rogi cum se rugau aceia, aşa cum se ruga cananeanca, de pildă, ca prietenul care s-a dus la prietenul său la miezul nopţii, ca văduva care supăra necurmat pe judecător, ca fiul care a risipit toată averea tatălui său. Dacă te-ai ruga ca ei, ai căpăta îndată.

– Chiar dacă a fost insultat?

– Este Tată!

– Chiar dacă S-a mîniat?

– Işi iubeşte copilul! Un singur lucru caută Dumnezeu: nu să te pedepsească pentru insulte, ci să te vadă că te pocăieşti, că te rogi!

Să dea Dumnezeu să ne aprindem şi noi tot atît de mult de dragoste de Dumnezeu cît de mult e aprinsă inima lui Dumnezeu de dragoste de noi!Focul dragostei lui Dumnezeu caută numai prilejul; dacă-i dai prilej să scînteieze puţin, aprinzi întreaga flacără a binefăcătoarei Sale dragoste.Dumnezeu nu se supără că este insultat, ci se supără că tu eşti cel care-L insulţi şi că te porţi ca un om beat… Dacă noi, răi fiind, suferim cînd ne insultă copiii noştri, cu mult mai mult Dumnezeu, Care nici nu poate fi insultat! Dacă noi ne purtăm aşa, noi care avem o iubire firească, apoi cu mult mai mult Dumnezeu, care are o iubire suprafirească. „Chiar de şi-ar uita femeia rodul pîntecelui ei, spune Domnul, Eu nu te voi uita! (Miheia)”. Să ne apropiem, aşadar, de El şi să-I spunem: „Da, Doamne, dar şi cîinii mănîncă din firimiturile care cad de la masa stăpînilor lor”. Să ne apropiem de Dumnezeu cu timp şi fără timp; dar, mai bine spus, niciodată nu te apropii fără timp; fără timp este cînd nu te apropii de El mereu. Totdeauna este cu timp să ceri de la Cel Ce doreşte să-ţi dea. După cum niciodată nu-i fără timp să respiri, tot aşa nu-i fără timp să ceri de la Dumnezeu; să nu ceri este fără timp. Şi după cum avem totdeauna trebuinţă de respiraţie, tot aşa avem totdeauna trebuinţă de ajutorul Lui. Dacă vrem, îl atragem cu uşurinţă lîngă noi. Profetul, vrînd să ne arate că Dumnezeu este totdeauna gata să ne facă bine, spune: „Gata ca zorile îl vom găsi (Osea)”.

Ori de cîte ori ne apropiem de El, Il vedem că aşteaptă cererile noastre. Iar dacă nu scoatem nimic din izvorul cel pururea curgător al binefacerilor Sale, a noastră e întreaga vină. învinuirea aceasta o aducea şi iudeilor, spunîndu-le: „Iar mila Mea ca norul cel de dimineaţă şi ca rouă din zori se trece”. Cu alte cuvinte Dumnezeu spune aşa: „V-am dat toate bunătăţile Mele! Dar voi, prin marea voastră răutate, aţi pus stavilă nespusei Mele dărnicii, aşa precum căldura soarelui risipeşte şi norul cel de dimineaţă şi rouă cea din zori”. Şi acesta-i iarăşi un semn al purtării Sale de grijă. Cînd vede că sîntem nevrednici de binefacerile Lui nu ne mai face bine, ca să nu ajungem trindavi. Dacă, însă, ne schimbăm puţin, atît cît să recunoaştem că am păcătuit, îşi revarsă peste noi binefacerile Sale cu mai multă bogăţie decît izvoarele apele lor şi ne scaldă cu darurile Sale cu mai multă dărnicie decît scaldă marea ţărmurile sale. Cu cît primim mai mult cu atît se bucură mai mult. Aceasta Il face să dea şi mai mult. Că Dumnezeu socoteşte mîntuirea noastră propria Sa bogăţie şi o dă din belşug celor ce o cer. Acest lucru l-a arătat şi Pavel prin cuvintele: “îmbogăţeşte pe toţi cei ce-L cheamă”. Se mînie atunci cînd nu-I cerem; ne întoarce spatele atunci cînd nu-L rugăm. Pentru asta a sărăcit, ca să ne îmbogăţească; pentru asta a suferit patimile, ca să ne îndemne să-I cerem.

Să nu ne pierdem, dar, nădejdea, ci, pentru că avem atîtea prilejuri şi atît de bune nădejdi, chiar dacă am păcătui în fiecare zi, să ne apropiem de el, rugîndu-L, implorîndu-L, cerîndu-I iertare de păcate. Aşa vom pune capăt păcatelor, vom pune pe fugă pe diavol, vom atrage asupra noastră iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi vom dobîndi bunătăţile ce vor să fie, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, în vecii vecilor, Amin.

(Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1994)